Doamne strigat-am către Tine

Deja de un an de zile, inima Maestrului Grigore Vieru nu mai bate... A părăsit lumea aceasta posomorâtă şi nevrednică de lira sa, pentru a da aripi cuvântului în curăţia cerurilor.

De-a lungul vieţii sale pământeşti Poetul s-a recomandat nu numai ca un poet de cea mai înaltă factură, ci şi ca un bun creştin, lipsit de meteahna înfumurării şi a slavei deşarte.

A scris un vers lin, blând şi armonios, cântând mama, ţara şi dragostea. Dragostea poeziei sale nu a suferit de eortism excesiv şi vulgar, cum adesea se întâmplă cu versul unor poeţi mai mult sau mai puţin mari; iubirea cântată de Grigore Vieru este atot cuprinzătoare - de la iubirea pentru un raza de soare, până la iubirea de mamă şi de Dumnezeu, mai ales de Dumnezeu...

Poetul nu pierdea nicio ocazie să folosească în cuvântările sale crâmpeie din Sfânta Scriptură, aşa cum s-a întâmplat şi în anul 2007 când i s-a oferit pe bună dreptate titlul de Doctor Honoris Cauza al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. În acea zi memorabilă, Grigore Vieru şi-a început genialul discurs aaşa: „O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui."

Ce bun şi frumos lucru este să vezi şi să exemplifici trăiri şi întâmplări din viaţă prin prisma Sfintei Scripturi. Maestrul asta a făcut, a început să spună ceea ce avea de spus lumii savante pre limba Bibliei. Astfel el s-a identificat în faţa tuturor cu Credinţa strămoşească Dreptmăritoare. Acest moment nu a fost nici unic şi nici inedit în ieşirile publice ale lui Grigore Vieru, de fiecare dată, în mod paşnic şi sincer propovăduia, în adevăratul sens al cuvântului Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut acest lucru şi în timp de prigoană şi în timp de pace şi linişte.

Dragostea pentru Hristos este practic omniprezentă în lirica lui Grigore Vieru, ea se identifică cu dragostea pentru creaţia şi darurile dumnezeieşti de care s-a pomenit ceva mai sus - dragostea pentru Lumină, pentru Mamă, pentru Patrie, pentru Oameni. Maestrul vedea toate acestea exclusiv prin prisma Atotputerniciei şi Bunătăţii Divine.

Totuşi, credinţa sa creştină nu se identifica numai cu vorba, dar şi cu fapta. A dus o viaţă modestă şi demnă, dar nepătată de mândrie, pentru asta a fost iubit, apreciat dar şi nedreptăţit. Pentru toţi, prieteni şi neprieteni, răspunsul lui Grigore Vieru era unul - privirea caldă şi vorba împăciuitoare.

Cum îi stă bine unui bun creştin - mai presus de orice a iubit Adevărul, aşa cum singur spunea: „O să spun să mă audă,/ şi plin de floare pomul:/ „Şi din mormânt voi spune/ Mulţimii adevărul."

Pe cât a fost de paşnic, pe atât a fost şi de războinic întru a apăra acest Adevăr, oricare ar fi fost el. Nu s-a temut nicio clipă de urmările dragostei sale pentru dreptate, într-o lume în care aceasta este ferecată în lanţuri. Se crează impresia că aceasta i-a fost misiunea pe acest pământ - să cânte Adevărul...

Acum în preajma aniversării sale, când Maestrul ar fi împlinit venerabila vârstă de 75 de ani, o surdă durere macină sufletul, pentru că nu-l avem printre noi pe cel care mai bine ca oricine ştia să-i spuie mamei că o iubeşte, pe cel care îi alina şi îi împăca pe toţi, pe cel care nu s-a temut vreodată de vrăjmaşii credinţei şi dreptăţii, pe cel care a cântat măreţia lui Dumnezeu în versurile sale, pe cel care a fost Grigrore Vieru...

În zi de 14 Făurar, să omagiem poetul ca pe un vrednic creştin ce a fost, mergând la Sfintele Biserici pentru a aprinde o lumânare întru veşnica sa pomenire, iar după asta să murmurăm frumosu-i vers:

„Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi."