Biserica Ortodoxă – matricea spirituală a poporului nostru (II)

Fiecare om comportă un adevăr fundamental, care este condiţia supremă a fiinţei sale. Acest adevăr, mai mult sau mai puţin conştientizat, este chintesenţa individualităţii omului, care îi reprezintă persoana în toate manifestările sale. Este matricea existenţială a fiinţei. În baza acestui adevăr omul se formează şi supravieţuieşte. Activitatea omului, acţiunile, faptele şi cuvintele sale, - toate se compară cu adevărul pe care îl comportă, pentru a se identifica în el. Dacă omul acceptă în ontologia sa condiţii ce nu converg către acest adevăr, atunci intră în conflict cu sine, cu propriul eu. Conflictul este o necorespundere între predispoziţiile fireşti (sufleteşti) ale omului şi normele existenţiale asumate împotriva adevărului său. Pe măsura îndepărtării de la adevăr consecinţele conflictului pot fi grave sau chiar insuportabile. În viaţa omului se întâmplă evenimente, necazuri, nevoi, boli, pe care nu le poate explica.

Nimeni nu este lipsit de adevăr, dar nu oricine ajunge să-l cunoască. Pe parcursul vieţii sale, practicând şi înfăptuind lucruri potrivnice adevărului, omul îi diminuează importanţa, „îl diluează”, trăind sentimente improprii, pe care le acaparează, ca cel al zădărniciei vieţii pământeşti, bunăoară. Încercând să se protejeze de acest sentiment deprimant, care îl împinge spre extremităţi dezastruoase, omul îl neutralizează prin diferite patimi: setea nepotolită de avuţie (bani), iubirea de stăpânire (putere), desfrâul, beţia ş.a.

Omul zilelor noastre nu este doar un genotip unic, o întruchipare irepetabilă, care îşi impune prezenţa şi reacţionează la factorii externi, ci este un purtător al adevărului elaborat de părinţi, bunici, strămoşi. El actualizează un adevăr care s-a transmis din om în om, din generaţie în generaţie, peste ani, decenii, secole. Şi, prin acest act, care însuşi este o viaţă de om, descendentul unei anumite filiaţii umane, este chemat să-l exprime, în conformitate cu persoana şi factura sa trupească. De aceea, fiecare om este un purtător de adevăr comun. Anume această calitate a adevărului îl face să trăiască sentimentul comunităţii.

Pentru oamenii ţării noastre, mai cu seamă pentru băştinaşi, acest lucru este determinant şi cel mai important. Nici unul dintre autohtoni nu înseamnă doar un segment de viaţă în evoluţia unui popor. Omul ţării noastre este omul comunităţii, care trăieşte liber şi plin de pace între semenii săi, atribuindu-şi unele sarcini ale apropiaţilor, cunoscuţilor, celor din jur. Marele avantaj al fiecărui om din comunitate, născut din părinţi ortodocşi şi având credinţă, constă în aceea că adevărul său personal este centrat în Adevărul lumii. Adevărul oamenilor de credinţă ortodoxă este „racordat” la adevărul absolut, care este Iisus Hristos. De aceea, credinţa noastră este dreaptă şi Dumnezeul nostru este Dumnezeul adevărului şi al dreptăţii. Este de remarcat că la alte popoare adevărul personal se dezvoltă şi se verifică într-un adevăr schimonosit, falsificat sau chiar inventat.

Şi părinţii noştri, şi noi, şi copii noştri se nasc ca adevăr din Adevăr, lumină din Lumină. Toţi împreună formăm o ţară purtătoare de adevăr. Noi suntem pretutindeni şi peste tot: în ceea ce simţim, spunem, facem, în tradiţie, în datină, în pământul nostru. Această comunitate de oameni este Biserica Ortodoxă.

Noi suntem în copii noştri, după cum şi părinţii noştri sunt în noi. Această legătură perpetuează neamul omenesc de la crearea lumii. Este inseparabilă de cei care o formează. Este ceea ce numim ţară şi Biserică. Ţara este aşezată în noi mai adânc decât voinţa noastră, decât instinctele noastre. Nimic n-o poate scoate din firea noastră, o putem doar transmite ereditar din tată în fiu. Ştefan cel Mare şi Sfânt spunea: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor”.

Ţara trăieşte în fiecare dintre noi, este în constituţia trupului nostru, materia care a înviat prin voia lui Dumnezeu. Toţi suntem copiii aceleiaşi ţări, pentru că în ea ne năştem şi din ea suntem născuţi. Din pământ suntem şi în pământ ne ducem. Suntem bucăţi de glie, din care creşte iarba şi copacii, prin care curg izvoarele. În noi sunt afundate rădăcinile pădurilor ţării, pietrele sfintelor lăcaşuri. Mănăstirile încep în noi ca o chemare veşnică a sufletului nostru.

Când ne aflăm departe de casă, pe alte meleaguri, ne este dor de ţară. Şi, dacă nu reuşim să ne întoarcem în timpul vieţii în ţara natală, ne rugăm să ne primească măcar în pământul ei. Iată de ce, auzind dangătele clopotniţei unei mănăstiri, tresăltăm într-o nostalgie neînţeleasă, resimţindu-le ecourile în inimile noastre, de parcă am vorbi peste veacuri cu străbunii.

Dorul de ţară este ceva greu de explicat. Este un zvâcnet al adevărului, tot atât de profund înrădăcinat în om ca şi dorul de Creator. Acest dor ni-l satisfacem prin credinţă. Sentimentul care ne aparţine este redefinit în noi de toate generaţiile anterioare şi transmis posterităţii.

Ţara şi credinţa sunt indisolubile, crescute una în alta, s-au întrepătruns ca sufletul cu trupul. Aceasta ne determină să fim o Biserică, un popor de oameni ai dreptei credinţe, purtători de adevăr.

Biserica nu poate fi a unui om sau grup de oameni. Nu este a unui ierarh, a unui conducător de ţară şi nu poate fi atributul unei structuri economice sau orânduiri politice. Din Biserică fac parte sfinţii din toate timpurile, care se roagă pentru întărirea credinţei şi pentru cei ai Bisericii, toţi cei care au murit în credinţă cu nădejdea învierii şi credincioşii care se roagă şi pentru răposaţi. Orice creştin este în Biserică precum şi Biserica este în fiecare.

Populaţia unei ţări ar putea consta din oameni necunoscuţi, străini („liberi”) unii faţă de alţii, imigranţi, călători, refugiaţi, şomeri din alte ţări ce-şi caută de lucru. Toţi aceştia se pot uni formal sub acelaşi drapel, sub aceeaşi stemă, prin interese meschine. Dar această adunătură de oameni nu va fi un popor, o forţă unică, o valoare umană. Aceştia se vor confrunta între ei şi nu vor alcătui vreodată o colectivitate istorică, promotoare a culturii, capabilă să producă valori morale. O atare ţară va avea denumire, nu şi un conţinut care să corespundă noţiunii de ţară. Către această situaţie se merge. Către acest obiectiv este îndreptată omenirea.

Poporul nostru nu poate exista înafara tradiţiei creştin-ortodoxe, în care s-a plămădit şi s-a format de-a lungul veacurilor. Credinţa în Sfânta Treime, în Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Care a întemeiat şi a binecuvântat Biserica Ortodoxă prin trimiterea Duhului Sfânt, a predeterminat dăinuirea ţării şi a neamului, păstrându-i integritatea.

Un alt curs al vieţii, decât cel al dreptei credinţe în Hristos, pentru creştinii ortodocşi, adică pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării noastre, ar însemna acceptarea unei minciuni îndreptate împotriva Bisericii şi întregii ţări.

Credinţa nu este o lege a Bisericii, care ar putea fi anihilată sau anulată pe cale administrativă, prin ordinul cuiva, după cum politicienii corectează şi introduc legi în constituţia statului. Credinţa nu se adaptează la directivele monarhilor şi patriarhilor. Ea nu este nici chiar o distincţie a Bisericii, pe care cineva o acceptă parţial sau integral. Credinţa este însăşi esenţa Bisericii, iar prin excelenţă – modul de existenţă a poporului din Republica Moldova.

Distincţiile Bisericii Ortodoxe sunt Sfinţii Părinţi, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine, învăţătura ortodoxă, sfintele lăcaşuri, Sfânta Liturghie, clerul, credincioşii ş.a.

Desigur că Biserica are mai multe însuşiri şi una din acestea poate fi considerată credinţa, atunci când vorbim în linii generale despre omul credincios, cel al Bisericii, în raport cu ateul sau cu unul necredincios. Prin această comparaţie Biserica devine distinctă datorită credinţei. Iar când vorbim despre un popor, care are istorie, ţară, cultură, în acest rând de valori, credinţa este viaţa şi forţa motrice a Bisericii.

Biserica Ortodoxă nu este o instituţie, nici organizaţie, care poate fi comasată, afiliată sau unită cu ceva. Biserica nu este făcută, nici constituită prin lege, ca să fie restructurată prin decizii organizatorice. Tratând Biserica ca pe ceva elaborat de om, am lipsi-o de toată funcţionalitatea şi plinătatea sa. Biserica s-a născut şi este un organism viu. Sfântul Duh o învăluie în lumina de viaţă făcătoare şi îi conduce paşii către „deplinătatea adevărului”. Şi chiar dacă ne referim la partea ei organizatorică, oricum trebuie să constatăm că nu este o comunitate instituită pe principii impuse de către cineva din exterior. Principiul fundamental care o face vie şi nestrămutată este credinţa în Hristos, izvorâtă din dragostea omului faţă de Dumnezeu.

În lume se înfiinţează permanent asociaţii, comuniuni, partide, mişcări, fraternităţi, care sunt produse ale necesităţilor omului în plan politic, economic, social etc. Aceste organizaţii sunt produse ale minţii umane şi apar întru promovarea unor concepţii, idei, păreri. Scopul lor este de a realiza obiective adecvate exigenţelor timpului. După realizarea programelor, ori se desfiinţează, ori îşi reformulează sarcinile, ori îşi schimbă statutul.

Biserica nu poate fi în rândul lor. Biserica este mai presus ca orice organizaţie, pentru că obiectivul ei este mântuirea întregii lumi şi fiecărui om. Biserica este unită după cele mai înalte principii morale, care nu pot fi de nimeni anulate. Ea nu poate fi desfiinţată, oricât de mare putere şi-ar atribui cineva. Orice lucru zidit de om poate fi distrus, căci omul acţionează în limitele mărginirii sale. Biserica însă este o realitate ancorată în absolut, în trupul lui Hristos Care a întemeiat-o. Ea constituie forţa cea mare a lumii, iar toate celelalte zidite de om sunt doar nişte convenţii cu anumite influenţe în domeniile vizate.

În Republica Moldova Biserica Ortodoxă este valoarea naţională cea mai de preţ. Prin Biserică vorbeşte poporul. Vocea lui este liniştită şi calmă, chiar îngăduitoare, dar cât de bine astupă strigătele din tribune şi din pieţe ale politicienilor, răcnetele din localurile publice ale promiscuităţii, ţipetele din stadioane ale fanaticilor.

Biserica Ortodoxă este o valoare naţională majoră, de rând cu limba, istoria, cultura. Dacă cuiva, fiind ispitit de vreun duh rău, i-ar veni în minte gândul năstruşnic de a reforma credinţa şi a submina importanţa Bisericii, misiunea pe care şi-ar asuma-o ar fi echivalentă cu renunţarea la originea şi provenienţa sa spirituală, la ceea cine este cu adevărat. Ar însemna să-şi ignoreze (trădeze) părinţii care l-au născut, bunicii care i-au ocrotit copilăria, lumea care l-a supravegheat şi nu l-a respins. Ar însemna să accepte să trăiască în conflict cu sine în numele unor idealuri iluzorii şi primejdioase.

Acei oameni care tratează Biserica şi credinţa ca pe nişte anexe secundare la viaţa societăţii sunt, ca regulă, politicianişti parveniţi din cercurile unor intelectuali de coloratură fariseică, care habar nu au de ceea ce fac, implicând Biserica în aranjamentele lor politice şi economice. Să-ţi asumi în faţa lumii, pentru profit sau pentru putere în stat, astfel de responsabilităţi, prin care se contribuie la profanarea şi hulirea deschisă a Bisericii, înseamnă să susţii o blasfemie. Ei cred că acţionând în ascuns, L-ar putea minţi pe Dumnezeu şi manipula Biserica. Despre gândurile lor, însă, Dumnezeu ştia încă atunci când a luat păcatul lor asupra Sa. „Că nimic nu este acoperit ca să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină, şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri”(Lc. 12, 2,3).

Pentru cei străini credinţei Biserica este un lucru lipsit de importanţă, care s-a păstrat prin tradiţie şi există ca o convenţie formală, respectarea căreia nicicum nu influenţează viaţa omului. Iar lăcaşurile sfinte sunt nişte instituţii cu specific de muzeu. În biserici se strâng vizitatorii care mai obişnuiesc să se adune în locurile publice, unde lumea îşi petrece timpul liber.

Într-o discuţie despre Biserică şi priorităţile naţionale unul dintre adepţii aşa-zisei democraţii a declarat că este nelegitim şi nu putem accepta predarea Ortodoxiei în şcoală deoarece se încalcă drepturile celorlalte confesiuni din ţară. Auzisem şi mai înainte declaraţii înflorite de acest fel, ieşite din gura unor creştini de capul cărora foarte uşor se leagă prostia. L-am întrebat atunci să-mi spună dacă se încalcă în Germania dreptul turcilor (care sunt acolo peste jumătate de milion) prin faptul că în şcoli se învaţă limba germană. Democratul meu a bombănit ceva sub nas şi a plecat mai departe să-şi propovăduiască „democraţia”.

Nici democraţia, nici drepturile omului, nici alte principii şi repere ale societăţii contemporane, nu înseamnă nimic şi rămân doar nişte noţiuni abstracte, dacă nu promovează valorile majore ale unui popor. Aceşti termeni capătă sens real şi veridic, dacă exprimă şi promovează priorităţile naţionale, asigură valorificarea patrimoniului spiritual şi cultural. Iar dacă sunt scoşi înafara intereselor naţiunii şi ţării, se transformă în nişte cuvinte goale, de format şi conţinut nedefinit, care se folosesc pentru a manipula anumite situaţii în favoarea celor care îşi impun interesele personale şi uneltesc subjugarea lumii. Un exemplu elocvent în domeniul religiei este ecumenismul. În domeniul culturii – Eurovisionul. Acest pretins concurs este un mod de înlăturare şi inhibare implicită a particularităţilor culturilor naţionale. La Eurovision se produce deculturalizarea lumii, în numele unei culturi europene unice şi sterile, care ar fi normal să se numească altfel. Nu este greu de înţeles, după criteriile de apreciere, care sunt valorile şi categoriile morale promovate de participanţi. Ţările care şi-au dat seama de falsitatea şi „nocivitatea” acestui concurs l-au abandonat. Una din acestea este Italia, care a preferat să rămână în spaţiul culturii sale tradiţionale, să păstreze melodicitatea, originalitatea şi caracterul inconfundabil al muzicii uşoare italiene, ferind-o de ritmuri şi turnuri stridente, alternate de paroxisme antiumane.

Spre regret, la noi democraţia se înţelege şi se întrebuinţează cu sens inversat: admite desconsiderarea intereselor majorităţii, numai ca să fie respectate drepturile minorităţii.

În prezent se fac tentative de a substitui adevărul Bisericii cu diferite surogate, pentru a fi despărţită de valorile ei autentice. Pretexte se găsesc diferite. Unul dintre acestea este ecumenismul creştin şi necreştin, care urmează să „îmbunătăţească” starea de spirit în cadrul Bisericii şi să răspândească o morală superioară în societate. Pentru astfel de aberaţii se aduc explicaţii cât se poate de sucite - de a crea nişte „valori”morale unice pentru toate confesiunile, care vor servi drept bază pentru o nouă comunitate religioasă, de a consolida Biserica şi a o salva de un oarecare eventual pericol care o paşte etc. Da, pericole există, căci Biserica a fost atacată în toate timpurile şi în diferite feluri şi tocmai de acei care vor „s-o salveze”. Toate aceste „îngrijorări” sunt, în fond, modalităţi bine camuflate de a promova minciuna în cadrul Bisericii – nişte înşelătorii care se materializează sub masca democraţiei, drepturilor omului, libertăţii persoanei etc. Toate urmăresc acelaşi scop: să profaneze sfinţenia şi să reorienteze Biserica către falşi dumnezei, contribuind astfel la neutralizarea ei.

 „Ajutoare” de acest fel s-au mai acordat şi au fost acceptate de bisericile creştine apusene, care foarte de curând şi-au substituit credinţa cu filosofii umaniste despre Dumnezeu. Ceea ce trăieşte astăzi societatea occidentală este o atmosfera logică a degradării şi degenerării omului, la care s-a ajuns. Prea scump este acest preţ, mai ales că abundenţa materială, la care visează reformatorii, nici pe departe nu poate înlocui valorile spirituale. Dar pentru asta se pledează, ca credinţa în Dumnezeu să fie redusă la o subordonare unică mondială, iar Biserica Ortodoxă să fie atrasă în această mocirlă a pretinsei moralităţi.

 Cu toate acestea se mai găsesc curajoşi şi în ţara noastră, care în numele democraţiei lor, uneltesc planuri, ca să salveze de la un eventual „înec” corabia Ortodoxiei şi s-o conducă către limanul atractiv, dar deşert al cultului civilizaţiei. „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(II Tim.4,3,4).

(II)

( va urma)

Valeriu Ionaş,
pedagog