Despre o înţelegere confuză a noţiunii de laicism

După şedinţa lărgită a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, din 16 aprilie 2010, la care s-a luat decizia de a mobilza întregul potenţial bisericesc întru eficientizarea lucrărilor de pregătire a referendumului pentru "Bazele Ortodoxiei" şi introducerea ulterioară a respectivei discipline ca obiect de studiu obligatoriu în programul şcolar, oponenţii acestei idei, dispunând de un întreg arsenal de „arme mediatice", s-au şi grăbit să dea start unei campanii propagandistice denigratoare.
Ţintele ei sunt: conducerea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei şi, întâi de toate, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vladimir; autorul iniţiativei privind desfăşurarea plebiscitului, membrul corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova istoricul Valeriu Pasat; referendumul ca atare; principiul, stipulat în proiectul legii ce urmează a fi scoasă la referendum, conform căruia "Bazele Ortodoxiei" trebuie în mod obligatoriu să figureze în programul de învăţământ din cadrul învăţământului preuniversitar.
Lăsând la o parte tonalitatea agresivă, calificativele veninoase, maniera arogantă de a-i judeca pe toţi şi pe toate - or, anume astfel de mijloace de a "dialoga" le sunt proprii promotorilor campaniei anti-referendum, realmente de manipulare şi inducere în eroare a opiniei publice, - vom încerca în cele ce urmează să venim cu unele explicaţii care ni se par necesare. Nu vom pomeni numele oponenţilor predării "Bazelor Ortodoxiei", printre ei figurând atât politicieni, demnitari de stat, cât şi jurnalişti, nu vom nominaliza nici publicaţiile cu pricina. Nu contează cine-s, cu atât mai mult că nu ne punem scopul să polemizăm cu cineva. Scopul este să le lămurim concetăţenilor noştri, inclusiv acelora care se pronunţă contra „Bazelor Ortodoxiei", câteva lucruri care nouă, creştinilor ortodocşi, ni se par elementare.
Vom începe prin a evoca geneza tezei incorecte, insistent pedalată de către oponenţi cu orice prilej, potrivit căreia introducerea obligatorie în planurile de învăţământ a obiectului "Bazele Ortodoxiei" ar veni în contradicţie cu caracterul laic al statului Republica Moldova. Se dă de înţeles, astfel, că ţelul spre care tindem ar fi fost unul anticonstituţional. În cazul dat avem de-a face cu un stereotip fals, ancorat în mentalitatea reprezentanţilor clasei politice şi a birocraţiei naţionale, stereotip care îşi are rădăcinile în epoca „ateismului militant" şi a represiunilor comuniste împotriva Bisericii. De voie sau de nevoie, dar sub pretextul „laicismului" învăţământului de stat acest stereotip impune inevitabil direcţionarea procesului educaţional fie în albia ateistă (antireligoasă), fie în cea agnostică (extra-religioasă).
Pentru prima dată o asemenea direcţionare spre „laicism", vădit falsă şi tendenţioasă, s-a produs după apariţia, la 20 ianuarie (2 februarie) 1918, a decretului conducerii Rusiei bolşevice „Despre separarea Bisericii de stat şi a şcolii de Biserică", semnat de Lenin, el fiind şi autorul documentului. Punctul 7 al acestui decret proclama următoarele: "Şcoala ca instituţie a învăţământului de stat se separă de Biserică - se interzice predarea religiei. Cetăţenii trebuie să predee şi să înveţe religia în mod particular".
Nici că putea ieşi altceva de sub peniţa liderului bolşevicilor, care era un înverşunat duşman al Bisericii. De menţionat că punctul 1 al aceluiaşi decret proclama "caracterul laic al statului sovietic". Aşadar, dacă e să te conduci după logica deplasată a bolşevicilor, în cazul în care statul se numeşte laic religia nu are ce căuta în şcoală.
Revenind la ziua de azi, observăm că, din păcate, "învăţămintele" conducătorului statului bolşevic, mort deja de aproape un secol, nu şi-au pierdut actualitatea pentru unii funcţionari din structurile statului nostru independent şi suveran, inclusiv de la Ministerul Educaţiei. O concluzie cam tristă, dar avem ce avem.
Maniera de a gândi după "poruncile lui Ilici" o întâlnim şi la unii specialişti în drept. Fie că activează în spaţiul post-sovietic, fie că vin să ne înveţe din Occident, declarându-se adepţi ai liberalismului şi secularismului, juriştii respectivi, pentru care noţiunea de stat laic echivalează cu cea de stat ateist sau secular, insistă asupra îndepărtării religiei din sfera publică, inclusiv din sistemul învăţământului de stat. Ceea ce, efectiv, ar însemna separarea religiei de societate.
Din fericire, în literatura care ţine de domeniul dreptului constituţional poţi găsi şi un alt punct de vedere, adepţii căruia consideră că laicismul nicidecum nu presupune separarea religiei de societate. Noţiunea de laicism, afirmă aceşti experţi, nu este echivalentă cu noţiunea de ateism. Într-un sistem constituţional laic statul are datoria să conlucreze, activ şi constant, cu confesiunile tradiţionale în sfera socială, alte sfere de interes public, inclusiv în învăţământ. Din simplu motiv că statul însuşi constituie o derivată a societăţii, iar societatea în fiecare ţară concretă este compusă din purtătorii unor tradiţii religioase, excluderea sau separarea în mod artificial a sferei religioase de viaţa socială ar conduce la un fenomen cu totul nefiresc. Ba mai mult, ar însemna încălcarea drepturilor credincioşilor din respectiva ţară.
Diferenţa dintre statele laice şi cele religioase (cu regim teocratic) constă nu într-o izolare a religiei, a liderilor şi structurilor ei, nu în atribuirea credincioşilor unui statut de trăitori ai „ghetoului religios", dincolo de graniţele căruia nu li se permite să se mainfeste ca atare, ci în faptul că într-un stat laic nu există contopirea structurilor confesionale cu cele de stat. Conducătorii statului laic nu-i numesc în funcţii pe conducătorii cultelor religioase şi, viciversa, liderii religioşi nu-i desemnează pe demnitarii de stat.
În această ordine de idei putem vorbi, pe de o parte, despre laicismul unor asemenea ţări, cum sunt SUA, statele Uniunii Europene, dar şi Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, Georgia şi multe altele, iar, pe de altă parte, despre o lipsă de laicism la asemenea state ca Vaticanul, Arabia Saudită, în care instituţia şefului statului coincide cu cea de lider spiritual al comunităţii religoase. Până şi Iranul - cu tot regimul ayatolilor şi cu influenţa pe care o exercită ultimul asupra societăţii iraniene - deşi s-a proclamat republică islamică, nu poate fi considerat un stat în exclusivitate religios, ci serveşte drept exemplu de îmbinare a elementelor laice cu cele de teocraţie.
Apropos, Regatul Român, din care până în vara anului 1940 făcea parte şi Basarabia, era un stat laic. Şi faptul că în şcoli în mod obligatoriu se preda religia ortodoxă nu deranja şi nu supăra pe nimeni. Or, toată lumea, de la vladică până la opincă, ştia că la noi şcoala s-a plămâdit pe prispa Bisericii. Acum este vorba să revenim la o tradiţie educaţională care exista pe acest pământ de secole - argument de ordin istoric pe care, printre altele, l-a invocat în scrisoarea sa deschisă, adresată parlamentarilor noştri, Valeriu Pasat. Cu toate că a făcut-o la mijlocul lunii februarie 2010, până în prezent nimeni dintre aleşii poporului nu a găsit de cuviinţă să reacţioneze.
Oricum, creştinii ortodocşi din Republica Moldova, care conform datelor recensământului din 2004 constituie circa 93,4 la sută din populaţia ţării, au dreptul să decidă ei înşişi, printr-un vot în cadrul plebiscitului, includerea "Bazelor Ortodoxiei" în planurile învăţământului obligatoriu. Avem un drept inalienabil - să iniţiem un referendum şi să participăm la el - de care nimeni nu ne poate lipsi. Şi avem o poruncă de la Dumnezeu - să ţinem vie flamura credinţei - poruncă care este mai presus de orice soi de „învăţăminte", fie ele de sorginte bolşevică, fie mai noi.