Şcoala şi Biserica în problema cunoaşterii

Şcoala şi Biserica în problema cunoaşterii

După spusele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, omul este o lume mare într-o lume mică. Are în el o mulţime de puteri, cele mai alese fiind cea raţională, simţitoare şi voitoare. Acestea îl fac distinct între cele pământeşti, în lumea mică, percepută prin simţuri. Aşadar, toate lucrurile, fenomenele, evenimentele, împrejurările exterioare din cursul vieţii sale - întreaga lume, cu care ia contact, omul o adună în sine. Rămâne doar ca aceasta să fie descoperită. La baza cunoaşterii este taina descoperirii.
Cercetând lumea, omul se îndreaptă spre Creatorul ei şi cele create. Taina cunoaşterii are dezlegare datorită participării sale la viaţa infinită a lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu i-a dat puteri, de care nici nu bănuieşte, ca să domine lumea mică, să fie stăpânul ei şi superior celorlalte fiinţe. Însuşi omul este o taină şi a fost creat de către Dumnezeu nu pentru a se confrunta cu realitatea, dar ca să poată descoperi profunzimea ei. De aceea, cunoscându-se pe sine, omul revine la potenţialul său de cunoaştere nelimitat. Fără cunoaşterea de sine nici o cunoaştere nu este posibilă, iar stăpânirea este una convenţională.
Orice cunoaştere presupune o limită, dincolo de care nu se poate trece. Această limită este generată de încrederea în sine a omului raţional. E drept că raţiunea, susţinută de unealta slabă a înţelegerii omului, coordonează achiziţionarea cunoştinţelor. Cu toate acestea, nu poate ajunge la adevăr şi este învinsă de puterea subtilă a realităţii. Prin mijloace umane adevărul nu poate fi compus, formulat în definiţii sau exprimat axiomatic, deoarece nu este al omului. Adevărul este Însuşi Dumnezeu, în persoana lui Hristos, Cel Care a spus: Eu sunt Adevărul.
Cunoaşterea adevărului cere trăire, iar trăirea include inima. Din acest motiv omul care pune accentul pe raţiune este lipsit de certitudine în cunoaştere, neştiind niciodată ce va urma. Se poate ajunge la o armonie intelectuală şi la ordinea logică a lucrurilor, dar acestea nu garantează autenticitatea adevărului cunoscut şi nu asigură pe nimeni. De aceea, cunoaşterea raţională, care exclude viul din realitate, se vede nevoită să conceptualizeze lucrurile, pentru a le reda într-o formă simbolică. Însă, după cum ştim, viaţa ca dar de la Dumnezeu, nu poate fi exprimată prin mijloace inventate. Operând cu simboluri, raţiunea ori exclude adevărul care vine prin viaţă, ori îi conferă caracter parţial. Cât de semnificativă este eroarea se vede în diferenţa dintre o pasăre vie şi una desenată. Ceea ce principial le deosebeşte este viaţa, acea viaţă prin care vine cunoaşterea şi nu este luată în consideraţie, ca dimensiune a cunoaşterii, de raţiune.
Autentica cunoaştere presupune transmiterea unor convingeri, nu doar a unor informaţii. Omul pătrunde în tainele lumii prin sine, dânsul fiind nu doar un mecanism de recepţie a celor simţite, dar cel mai performant şi miraculos instrument al cunoaşterii. Dotarea sa cu inteligenţă nativă încă nu-l face să corespundă criteriilor cunoaşterii. Este necesar ca acest instrument viu să fie desăvârşit, să capete în el puterea cuvântului dătător de viaţă. Mântuitorul ne îndeamnă: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri, desăvârşit este (Mt. 5,48).
Autocunoaşterea centrată în Adevăr este urcuşul desăvârşirii omului. Comuniunea cu Adevărul este calea firească a cunoaşterii care se naşte din profunda necesitate a sufletului credincios. Condiţia acestei cunoaşteri este legătura tainică a omului cu Dumnezeu, care începe să lucreze. Iar această lucrare poate fi numai personală. Când Apostolul Pavel a dobândit cunoaşterea, a spus că a auzit cuvinte de negrăit, pe care omul nu le poate exprima şi transmite altcuiva. Deci, adevărata cunoaştere este o lucrare a Duhului Sfânt, această convingere fiind împărtăşită de Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne învăţă, că înţelepciunea lumească este înţelepciune dacă are prietenie cu duhul, dar dacă îşi pune totul în seama ei atunci se face nebunie, deşi se pare a fi înţelepciune.
Experimentând viaţa în Duhul Sfânt, prin Iisus Hristos, omul se învredniceşte de cunoaştere ca vedere duhovnicească. Vederea lăuntrică (cunoaşterea) începe din inimă, în care trebuie coborâtă mintea cea lipsită de înţelegere. Angajându-se realmente şi constant în această experienţă, informaţia şi erudiţia rămân într-un plan secundar, întrucât persoana înduhovnicită devine ea însăşi un cuvânt viu al lui Dumnezeu.
Desăvârşirea ca stare permanentă şi în devenire se dobândeşte practicând virtuţile. Odată cu aceasta omul capătă abilitatea de a intra în duh şi a se întări în caracterul existenţial al cunoaşterii. Îşi pune în valoare toate capacităţile sale, pentru că se uneşte cu virtutea absolută, care este Hristos.
Lumea a fost creată de Dumnezeu ca o adevărată şcoală pentru virtuţi, precum ne spun şi Sfinţii Părinţi: lumea este făcută pentru a deveni Biserică. Creată după principiul de la simplu la compus, extinsă şi circumscrisă ei, a fost văzută şi descrisă ca un Cosmos care este Biserică şi o Biserică care trebuie din ce în ce mai adânc să integreze Cosmosul în ea. Creaţia este întrepătrunsă cu sine însăşi, marele este cuprins în mic, iar micul este o parte a marelui. Toate sunt crescute una în alta şi se află într-o interdependenţă care întrece orice imaginaţie, fiind aduse la viaţă prin voia şi puterea lui Dumnezeu.
Luând în considerare această complexitate şi multilateralitate, ne dăm seama că ştiinţa este pusă în situaţia să-şi argumenteze permanent adevărul elaborat. Nici un savant nu ia ca adevăr rezultatele altcuiva, dacă nu sunt succedate de dovezi sau nu sunt confirmate prin experienţă. Chiar şi cele puse pe o bază raţională incontestabilă au nevoie de o confirmare empirică. Aceasta vorbeşte despre lipsa de certitudine.
În euforia ritmului şi circulaţiei fantastice a informaţiei, se crede că incognoscibilitatea poate fi depăşită printr-o construcţie armonioasă a unor calcule sau deducţii logice. Experienţa cunoaşterii nu este, însă, o sumă de raţionamente sau o serie de postulate. În baza acestora natura, ca mod de comunicare între Dumnezeu şi om, este examinată în cadrul unor limite riguroase, care impun restricţii în procesul de cunoaştere. Dumnezeu nu poate fi, însă, conceptualizat sau mărginit pe potriva raţiunii. Pentru a cunoaşte este nevoie de contactul viu al omului cu Dumnezeu. Iată de ce cunoaşterea raţională nu comportă certitudinea adevărului. Pentru a ieşi din această fundătură, ştiinţa contemporană admite şi implică fundamental credinţa. Raţiunea autentică se împlineşte în credinţă. Atunci când raţiunea este supralicitată şi credinţa neglijată, se încalcă taina cunoaşterii şi omul este condus spre aparenţe. Şi, atâta timp cât se încearcă transpunerea supra-raţionalului în raţional, greşeala se ia drept adevăr.
Pe lângă aceea că este o virtute, credinţa mai este o şansă (unică) lăsată de Dumnezeu omului pentru a-l ajuta să-şi redobândească puterile sufleteşti pe care le-a pierdut. În credinţă omul se reface pe sine ca instrument al cunoaşterii, se curăţă de răul păcatului care îl întunecă, se luminează, se sfinţeşte, se îndumnezeieşte.
Cunoaşterea adevărată, cea firească, îi descoperă omului realitatea în adâncul neajuns al profunzimii ei şi implică inevitabil inima, centrul vieţii, care sintetizează toată energia sufletului şi a trupului. Cunoaşterea este o încredere profundă a inimii. Încrederea vine într-o inimă curată, trăitoare şi plină de viaţă, care îngăduie sălăşluirea Sfintei Treimi. Este singura modalitate de a cunoaşte. Ceea ce Dumnezeu îi descoperă omului intră în conştiinţa lui şi îi structurează sufletul. Lucrurile minunate aduse la cunoştinţă prin Revelaţia lui Dumnezeu sunt aspecte ale lumii, care nu pot fi verificate în laborator. Pe acestea oamenii în Duh le-au descoperit dintotdeauna, căci cel aflat în plinătatea harului se face văzător nu numai ca orientare spre viitor, dar străbate şi în trecut, devenind prezent astfel la crearea lumii. Prin puterea lor de cunoaştere sfinţii ne-au descris creaţia în începuturile ei, au văzut zbuciumul şi necredinţa lumii de la sfârşit de veac, iar sihaştrii au trăit şi au supravieţuit din cuvântul lui Dumnezeu.
De când şi-a desfăcut prin păcat armonia interioară, omul s-a lipsit pe sine de posibilitatea cunoaşterii directe şi imediate a lumii exterioare şi, fiind forţat de starea sa, s-a limitat la cercetări raţionale. Nu mai este capabil să cunoască după vederea iniţială, nepervertită, a sufletului uman curat în începuturile lui. Şi-a pierdut vederea lăuntrică şi a coborât la alt nivel de cunoaştere, inferior celui primar. Prin stăruinţă şi perseverenţă reuşeşte să treacă de la o cunoaştere superficială doar la una mai amplă. Omul acceptă această modalitate nu ca pe o preferinţă a sa, dar ca pe o resemnare - din neputinţa de a contempla şi a cunoaşte altfel realitatea. Dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat în această stare, pervertirea l-ar fi unit definitiv de făptură.
Întruparea Cuvântului suprem a salvat fiinţa umană de la exterminarea spre care se îndrepta. Această mişcare de apropiere a lui Dumnezeu de om, întru împărtăşirea iubirii desăvârşite, inversează lucrurile. Lumina Sa revendicatoare se revarsă asigurând omului restaurarea lui ontologică. Lucrarea de regenerare a naturii umane nu era cu putinţă de realizat din iniţiativa omului, deoarece trupul său, care înglobase în mod pregnant tot păcatul lumii, nu se mai putea îndrepta din legi.
De-acum, revigorat de Lumina tămăduitoare a Cuvântului suprem, omul învinge strânsorile judecăţii sale înguste, celei după simţuri, transformând-o în judecata omului credincios. Evoluţia lui nu mai este predeterminată. Îmbogăţită spiritual prin puterea Adevărului divin, Cel mai presus de minte, omenirea trece la altă etapă de dezvoltare, marcată de aportul surprinzător al ştiinţelor. Descoperirile ştiinţifice introduc completări şi modificări substanţiale în tabloul indistinct al lumii, deschizând perspectiva cunoaşterii riguroase a Creaţiei lui Dumnezeu. Odată cu acestea s-a mărit şi durata cunoaşterii. Acum, ca să-şi facă o închipuire de ansamblu despre cele din lumea înconjurătoare care se cunosc, omul are nevoie de tot mai mult timp şi începe învăţătura din fragedă copilărie.
Metodele cunoaşterii raţionale, dintre care cea mai aplicată este metoda ştiinţifică, îi permit omului să cunoască lucrurile într-un mod anevoios, însoţit de supoziţii şi asumpţii. Mai întâi face aprecieri şi localizează obiectul cunoaşterii, apoi, pe baza lor, îşi desfăşoară cercetările după care încearcă să pătrundă şi să se descurce în complexitatea rezultatelor obţinute. Aşa decurge, ca atare, procesul de cunoaştere. Artificiile şi aparatele de măsurat inventate şi folosite pe parcurs îl ajută să se menţină pe tărâmul cunoaşterii raţionale şi explică astfel necesitatea înfiinţării institutelor de cercetări ştiinţifice, a laboratoarelor şi birourilor de construcţii, care au în sarcina lor perfecţionarea mijloacelor ajutătoare.
Unele ştiinţe fundamentale precum sunt biologia, fizica, chimia, bunăoară, se studiază în cadrul şcolii medii. Elevilor li se deschide perspectiva cunoaşterii naturii şi societăţii prin ştiinţe, care îi determină să-şi înceapă valorificarea potenţialului lor intelectual. Încă din şcoală se disting viitorii experimentatori şi cercetători, care ulterior se consacră studierii aprofundate în diferite domenii ale ştiinţei.
În ultima vreme ştiinţele tot mai puţin sunt solicitate ca domenii preferenţiale de activitate. Unul din factorii care a redus interesul şcolii faţă de ştiinţe este însuşirea sumară a obiectelor de studiu. În licee şi în alte instituţii de învăţământ preuniversitar elevii sunt preocupaţi de colectarea informaţiei care li se oferă la lecţii. Aceasta îi ajută să înveţe. Învăţătura, ca atare, începe de la lucrul cu informaţia, care prevede selectarea, acumularea, înţelegerea ei etc. Dacă elevul îşi îndeplineşte sarcina, adică învaţă, atunci informaţia se prelucrează, este asimilată şi se transformă în cunoştinţe. Iar dacă îşi respectă formal obligaţiunile, atunci ceea ce îi rămâne în calitate de cunoştinţe este lipsit de profunzime şi trăinicie. Sunt nişte cunoştinţe ocazionale şi incoerente, care pot avea întrebuinţare pe un timp scurt, deoarece nu se reţin în memorie. Modalitate de a învăţa pentru cunoştinţe formale, de a şti ceva doar pentru moment, se transformă în obişnuinţă. Sloganul cunoştinţe fără învăţătură a devenit un lucru comod al multor elevi.
În prezent, în şcoala modernă, tot mai neînsemnată este diferenţa dintre învăţare şi informare. Prin analogie, cunoştinţele se confundă cu informaţia. Procesul de învăţământ nu se înfăptuieşte la un randament eficace din două motive evidente: cantitatea de informaţie care li se oferă elevilor este enormă şi greu de asimilat, pentru a deveni cunoştinţe, iar timp pentru aceasta nu se rezervă suficient. Elevii capabili reuşesc cumva să se descurce, iar ceilalţi, din cauza eforturilor suplimentare pe care trebuie să le depună, detestă învăţătura. De aceea, pentru o bună parte de elevi, şcoala mai capătă o menire: local şi prilej de a se întâlni cu prietenii şi a trăi interesant viaţa de adolescent.
Moştenind din părinţi şi dezvoltând pe parcursul vieţii un anumit genotip, în care virtuţile nu au vreo prioritate sau cu totul lipsesc, copilul nu se poate acomoda la învăţătură. Nu are destulă ascultare, răbdare, supunere, perseverenţă, conştiinţă, şi aceasta se observă încă din clasele primare. Se plictiseşte de toate şi în primul rând de sine. Plictiseala sa vădită, care îl obsedează pretutindeni şi de care nu poate scăpa, este de ordin spiritual. Este incapacitatea de a se ataşa de ceva cu inima şi de a însuşi lucrurile în profunzime. Aceasta îi generează lipsa de interes pentru valori, prestabilindu-i o viaţă haotică şi absentă pe care şi-o asumă, la început din cauza indiferenţei celor maturi, iar apoi din cauza circumstanţelor care l-au format.
Pe lângă aceasta, sunt o mulţime de factori externi, ca televizorul, calculatorul, internetul, telefonul mobil, ş.a. care introduc în viaţa elevului dezordine. Îl programează către o atitudine formală faţă de şcoală şi îi cultivă predispoziţii pentru alte ocupaţii. Iar şcoala nu se poate implica în educarea lui, decât printr-o insistenţă tenace din partea pedagogilor, părinţilor şi mai puţin a societăţii. Dar, deoarece acest lucru este prea complicat, este lăsat, ca regulă, să decurgă la întâmplare. Nereuşind să contrapună vreo soluţie adecvată acestei situaţii deplorabile, specialiştii de la ministerul de resort încă şi mai mult o complică, încărcând programele de instruire cu material didactic suplimentar. În genere, sarcina şcolii este de a educa şi a învăţa, dar nu de a se impune ca instituţie de administrare şi distribuire a cunoştinţelor. Şcoala trebuie să contribuie zilnic la asimilarea cunoştinţelor, nu doar să le ofere. Dacă aceasta nu se întâmplă, elevii îşi pierd interesul şi merg la şcoală ca la supermarket, unde accesul este nelimitat şi liber. Deprinderea de a frecventa şcoala rămâne, iar necesitatea de a învăţa dispare. Se prezintă la şcoală pentru a face selecţii de cunoştinţele care li se par mai interesante şi mai curioase. Aceasta duce la încetăţenirea părerii că ceea ce nu le trezeşte interesul este de prisos. Adică, cine are predilecţie pentru literatură, să se concentreze asupra literaturii, cui îi place matematica - să se ocupe de formule şi calcule. Cunoştinţele răzleţe devin scopul învăţăturii, în cel mai bun caz. Dar, cu toate acestea, pe toţi îi uneşte calculatorul care le înlocuieşte munca, odihna, prietenia, cărţile, dorinţa de a asculta pedagogul, necesitatea de a fi activ la lecţii şi a cunoaşte etc. Atracţia nestăpânită faţă de calculator are o explicaţie. Intelectul artificial a intrat în viaţa societăţii ca mijloc captivant şi impresionant de jocuri şi distracţii. Mai târziu acest statut a fost extins asupra şcolii care în zadar încearcă să-l readucă la utilităţile sale iniţiale. Elevii se formează în firea lor într-un mod analogic funcţiilor calculatorului. Ei singuri acţionează şi reproduc informaţia ca nişte calculatoare vii. Prietenul electronic le înlocuieşte lumea reală, învăţându-i s-o imite. Petrecându-şi o bună parte a zilei în dialog interactiv cu acesta, ei se scufundă într-o lume imaginară, pe care o completează cu fanteziile proprii. În această lume care li se implantează în fire, la început abstractă, iar apoi personalizată, se regăsesc. Până la urmă, o îndrăgesc şi o savurează ca pe un joc al hazardului.
Tehnica de calcul s-a dezvoltat atât de vertiginos, încât un calculator performant poate reda orice proces din natură şi societate în toată complexitatea lui. Anume acest avantaj îl oferă elevului. Toată viaţa elevului încape în calculator. Dar una este să te implici în propria viaţă cu emoţii, sentimente, bucurii personale, trăind contactul viu cu lumea şi cu totul altceva este doar s-o priveşti şi să-ţi antrenezi raţiunea şi imaginaţia.
Suprasolicitând calculatorul şi folosindu-l iraţional, elevul se artificializează, slăbeşte legătura dintre sine şi valorile umane. Se face ostaticul calculatorului, care poate fi momit, manevrat, manipulat, care există în baza testelor, tentaţiilor, convenţiilor şi în ultimul rând - a calităţilor omeneşti. Din păcate, perceperea realităţii prin intermediul calculatorului devine legitate, deoarece societatea nu-i poate oferi elevului, în mod consistent, o alternativă pe care ar accepta-o.
Elevii ştiu multe despre viaţă, despre cum trebuie să fie omul, despre plăceri, despre procesele din natură, dar la nivel de fişiere (file-uri), multe dintre care rămân goale. Ei sunt atraşi, dar şi derutaţi de puzderia informaţională, care îi însufleţeşte la orice pas. Informaţia le serveşte în aceeaşi măsură în care o ştire foloseşte unui om. Interesul faţă de învăţătură este ca faţă de noutăţile despre evenimentele de pe mapamond. Noutatea care a încăput în memoria de bază s-a salvat, în rest, celelalte informaţii se menţin în memoria operativă şi prezintă interes până la deconectarea calculatorului (perioada somnului). Ceea ce a fost important astăzi nu mai este important mâine şi, de aceea, se pierde, pentru a face loc altei informaţii. În acest caz instruirea se reduce la o preferinţă a elevului, care este de fapt o dispensă de studii. Prezenţa învăţătorului în clasă are o explicaţie logică numai pentru elevii care sunt interesaţi să înveţe. Pentru ceilalţi - este un funcţionar remunerat, care le supraveghează şederea la lecţii. Ca acest fenomen să nu capete amploare, şcoala îl moderează prin măsuri coercitive. Problema însă, în esenţă, rămâne nerezolvată. Presiunea exercitată asupra elevilor îi determină să asiste la lecţii nu din convingeri, ci din obligaţiuni care nu cadrează cu sarcina şcolii. Aceasta îi face să se interiorizeze, fiecare în file-urile sale.
Fiind elaborat iniţial ca instrument al cunoaşterii, calculatorul a devenit un mod de abandonare a vieţii fireşti, un refugiu. Din mijloc de calcul şi instruire a fost transformat în valoare indispensabilă a existenţei. Utilizatorul calculatorului este captivat de eventualitatea unei lumi în care devine inaccesibil pentru omul-realitate. Fiind cucerit şi nedespărţit de cel mai bun prieten al său, rătăceşte între virtualitate şi realitatea în care este absent. Omul interior, increatul pre-căutării lui Dumnezeu, îşi dezvoltă proprietăţile unui calculator care nu este orientat spre nimic. Se automatizează şi nu este în stare să expună sau să transmită ceva fără comandă.
Deconectându-se de la omul exterior, rămâne invariabil în faţa viului şi neutru din punct de vedere moral. Această stare este tipică şi îl reprezintă pe elevul care nu este ancorat în sine. Tot mai departe de sine şi tot mai mult înstrăinat de societate, îi este greu să găsească tangenţe cu omul simplu, cel rămas în lumea lui Dumnezeu.
Într-un mediu supra-dens de informaţie, în care noul de astăzi este vechiul de mâine, cunoştinţele se uită. Sarcina şcolii nu este de a da astfel de cunoştinţe. Şcoala ar reuşi să-şi păstreze statutul de pepinieră a talentelor, dacă s-ar axa pe un alt obiectiv: să înveţe elevii să gândească. Fără o gândire consecventă, creatoare, bagajul de cunoştinţe nu le poate fi de folos absolvenţilor şi viitorilor specialişti. Iar facultatea de gândire se fundamentează pe virtuţi, care îl caracterizează pe omul viu, cel ştiutor, şi care nu sunt caracteristice omului artificial, adică superficial. Nici ţara şi nici societatea nu va lua un curs al dezvoltării şi prosperării atâta timp cât nu va avea oameni formaţi în gândire, care prin activitatea lor corespunzătoare, pot impulsiona spre dezvoltare domeniile economiei naţionale. Atâta timp cât statul, societatea, familia şi, în cele din urmă, şcoala se vor conforma aşa-ziselor valori de şablon, importate de pe aiurea, elevilor le va fi obstrucţionată cea mai importantă temă a vieţii lor: cunoaşterea de sine. Iar în societatea în care valorile moral-creştine nu sunt protejate şi susţinute prin programe aprobate şi finanţate de stat, calea spre sine a elevului rămâne o cărăruie ascunsă, păzită cu stricteţe de santinelele deşertăciunii.

(va urma)

Valeriu IONAŞ, pedagog