Сuvânt la Evanghelia Fiului Risipitor

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere." Şi el le-a înpărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate ale sale, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Minunată este această pildă ce a arătat-o Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului. În ea a pus Mântuitorul calea mântuirii noastre sufleteşti. În ea a pus, îndeosebi, dragostea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cântecul cel dulce al iubirii cereşti, este chemarea Tatălui Ceresc, este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl Ceresc ne iartă oricât de păcătoşi şi rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mântuirii păcătoşilor şi a noastră a tuturora.

Prin trei stări ne arată Sfânta Evanghelie că trecut fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu Tatăl şi, ieşind din casa Acestuia, şi-a cheltuit averea în desfătări şi păcate. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la casa Părintească. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care la primit Tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră.

Calea cea rea a fiului pierdut a început în clipa când a rupt legătura cu Părintele său, în clipa în care a ieşit din casa Tatălui său şi s-a despărţit de El. Aşa se întâmplă şi cu noi - calea pierzării noastre sufleteşti începe în clipa când rupem legătura cu Tatăl Ceresc, când ieşim din casa poruncilor Lui şi din viaţa trăită cu El.

Trăind o viaţă cu Dumnezeu, asemenea copilului ascultător de poruncile Părinteşti cu nădejdea în Dumnezeu care ne-a răscumpărat prin jertfa Fiului Său, nu avem necazuri, nici îngrijorări şi nici lipsuri; atunci viaţa este dulce şi liniştită pentru că pe toate le primim ca din mâna lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc acoperind toate lipsurile trupeşti şi sufleteşti cu dragostea Sa.

Dar ieşind din această viaţă trăită cu Dumnezeu, din ascultarea de voia Lui, începe calea cea largă a pierii, începe risipa averii sufleteşti. După ce sa despărţit de Tatăl său, fiul cel pierdut şi-a risipit averea în cele rele: în petreceri, în ospeţe, în desfătări şi în desfrânări. Aşa ne risipim şi noi uneori cu părere de rău, averea cea sufletească, după ce rupem legătura cu Tatăl Ceresc şi ne despărţim de El.

Sunt multe căi şi feluri de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc şi toate duce acolo unde a ajuns şi fiul cel pierdut - la ticăloşie sufletească şi trupească. Fiul cel pierdut după ce a rupt legătura cu Tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci... şi la cele necuvântătoare, flămând şi zdrenţuros.

Când apuci calea cea rea a păcatului alergi fără nesaţ, ca cel îndrăcit de bună voie, te duci pe ea ca pe gheaţă, te duci până când, pe urmă, păcatul şi patimile cele rele te fac slugă diavolului şi te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ţi se rupe zi de zi, până ce ajungi un biet suflet chinuit de patimi rele şi greu de vindecat. În această stare ajunsese fiul din Sfânta Evanghelie. Ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Încă puţin şi s-ar fi pierdut cu totul.

Mulţi dintre oamenii de azi ajung la acest hotar al pierzării, însă cei mai mulţi nu se opresc, la glasul conştiinţei nu se întorc înapoi, ci merg înainte, mor în ticăloşia lor trupească şi sufletească - aceştia nu se mai întorc niciodată „acasă" şi la Tatăl care-i aşteaptă.

Fiul din Sfânta Evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit la glasul conştiinţei, recunoscând câte bunătăţi avea la casa Părintelui său şi câţi argaţi ai Tatălui său erau îndestulaţi de pâine, dar el pierea de foame, dorea să se sature din roşcovele ce mâncau porcii. Minunată este oprirea lui şi plină de învăţătură!

Pe fiul cel pierdut l-a oprit suferinţa, lipsa, necazul. Suferinţa i-a deschis ochii să vadă starea grozavă şi fioroasă în care a ajuns. Suferinţa l-a făcut să-şi simtă pierzarea. Răul şi lipsa a trezit în el dorul după casa Tatălui său. Suferinţa a stors lacrimi din ochii lui şi la făcut să i-a hotărârea: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la casa Tatălui meu!" Această trezire, aceste lacrimi, această hotărâre ne trebuie şi nouă, pentru ca Tatăl Ceresc să ne ierte şi să ne primească iarăşi în dragostea Lui.

Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile şi hotărârea de a se întoarce la casa Părintească, ci şi dragostea şi iertarea Tatălui. El nu avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă. El nu avea nici măcar dreptul de slugă: pentru neascultare, el pierduse totul ce a avut mai scump - haina cea dintâi. Dar Tatăl la iertat, ba chiar mai mult, l-a primit cu îmbrăţişare Părintească şi ospăţ de bucurie a pregătit pentru cel care „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat".

Ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl Ceresc e gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi. Oricât de departe am fi pe calea pierzării, trebuie să ştim că Tatăl Ceresc întreabă de fiecare dintre noi, ne doreşte, ne aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut este nădejdea mântuirii noastre, bunătatea şi dragostea Tatălui Ceresc, care doreşte ca toţi să se mântuiască şi care tot timpul este alături de noi.

Un păcătos s-a întors l-a Dumnezeu şi, uitaţi-vă, ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pământul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, se bucură Tatăl Ceresc pentru zidirea Sa. „se bucură şi îngerii din cer pentru fiecare din noi care vrem să începem o viaţă nouă, o viaţă mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de mocirla păcatelor". (Luca 15, 10).